Trimiteţi ilustraţia ca ataşament la adresa concurs_blaga@yahoo.com, până în 27 aprilie 2011, menţionând titlul poeziei alese.
IOAN SE SFÂŞIE ÎN PUSTIE
Unde eşti, Elohim?
Lumea din mânile tale-a zburat
ca porumbul lui Noe.
Tu poate şi astăzi o mai astepţi.
Unde eşti, Elohim?
Umblăm turburaţi şi fără de voie,
printre stihiile nopţii te iscodim,
sărutăm în pulbere steaua de subt călcâie
şi-ntrebăm de tine - Elohim!
Lumea din mânile tale-a zburat
ca porumbul lui Noe.
Tu poate şi astăzi o mai astepţi.
Unde eşti, Elohim?
Umblăm turburaţi şi fără de voie,
printre stihiile nopţii te iscodim,
sărutăm în pulbere steaua de subt călcâie
şi-ntrebăm de tine - Elohim!
Vântul fără de somn îl oprim
şi te-ncercăm cu nările,
Elohim!
Animale străine prin spaţii oprim
şi le-ntrebăm de tine, Elohim!
Până în cele din urmă margini privim,
noi sfinţii, noi apele,
noi tâlharii, noi pietrele,
drumul întoarcerii nu-l mai ştim,
Elohim, Elohim!
BELŞUG
- Negrule, cireşule,
gândul rău te-mprejmuie.
gândul rău te-mprejmuie.
Jinduiesc la taine coapte
guri sosite-n miez de noapte.
guri sosite-n miez de noapte.
Om şi păsări, duhuri, fluturi,
nu aşteaptă să te scuturi.
nu aşteaptă să te scuturi.
Prea eşti plin de rod şi vrajă,
vine furul, pune-ţi strajă!
vine furul, pune-ţi strajă!
- Las’ să vie, să culeagă,
Vara mea rămâne-ntreagă.
Vara mea rămâne-ntreagă.
Stelele deasupra mea
nimeni nu mi le-a fura!
nimeni nu mi le-a fura!
ÎN FAŢA UNEI STATUI A SFÂNTULUI GHEORGHE
Într-o piaţă veche mi-e popasul.
Adast, să-mi umplu înc-odată ceasul
privind la o statuie de aramă,
rămas-aci din veacuri de candoare.
O vrajă-n preajma ei mă cheamă.
E sfântul care a purces călare
cu suliţa balaur să omoare.
Când sfântul care s-a pornit prin cel coclaur
să-nfrunte – hotărât, dar fără ură –
primejdia, a îmbrăcat armură
Lucrată-n ochiuri ca din solzi de saur.
Cine şi cum îl învăţase-anume
că-nvingătorul, dacă vrea să-nvingă,
e nevoit să semene cu-nvinsul?
Cine i-a spus – lui, focului prin lume,
în zale de reptilă să se-ncingă?
Sosit de undeva din dimineaţă,
se bate-acum la blestemata gârlă.
Cum seamănă în şea, luptând cu braţul,
el însuşi, Sfântul Gheorghe, c-o şopârlă!
9 mai 1895
Sat al meu, ce porţi în nume
sunetele lacrimei,
la chemări adânci de mume
în cea noapte te-am ales
ca prag de lume
şi potecă patimei.
sunetele lacrimei,
la chemări adânci de mume
în cea noapte te-am ales
ca prag de lume
şi potecă patimei.
Spre tine cine m-a-ndrumat
din străfund de veac,
în tine cine m-a chemat
fie binecuvântat,
sat de lacrimi fără leac.
din străfund de veac,
în tine cine m-a chemat
fie binecuvântat,
sat de lacrimi fără leac.
EPITAF PENTRU EURIDIKE
Cineva într-o zi te-a luat, Euridike, de mână
ducându-te foarte departe
prin negura care desparte.
În întunericul meu locuieşti
de-atunci ca o stea în fântână.
Cînd nicăieri nu mai eşti
eşti în mine. Eşti, iată, Aducere-Aminte,
singurul triumf al vieţii
asupra morţii şi ceţii.
ducându-te foarte departe
prin negura care desparte.
În întunericul meu locuieşti
de-atunci ca o stea în fântână.
Cînd nicăieri nu mai eşti
eşti în mine. Eşti, iată, Aducere-Aminte,
singurul triumf al vieţii
asupra morţii şi ceţii.
Cu strai de broascã-n păr răsai din papurã,
o undă
vrea sã te cuprindã şi nisipuri prind să fiarbă.
Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă
îti verşi mlădie trupul gol în iarbă.
Şi vâna de la tâmple îmi zvâcneşte
ca guşa unei leneşe şopârle
ce se prăjeşte-n soare,
mişcarea ta mi-adie murmur de izvoare.
Ca pânea caldã eu te-aş frânge,
mişcarea ta mi-azvârle clipe dulci în sânge.
Nisipuri prind sã fiarbã.
Vară,
soare,
iarbă!
o undă
vrea sã te cuprindã şi nisipuri prind să fiarbă.
Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă
îti verşi mlădie trupul gol în iarbă.
Şi vâna de la tâmple îmi zvâcneşte
ca guşa unei leneşe şopârle
ce se prăjeşte-n soare,
mişcarea ta mi-adie murmur de izvoare.
Ca pânea caldã eu te-aş frânge,
mişcarea ta mi-azvârle clipe dulci în sânge.
Nisipuri prind sã fiarbã.
Vară,
soare,
iarbă!
ÎN LAN
De prea mult aur crapă boabele de grâu.
Ici-colo roşii stropi de mac
şi-n lan
o fată
cu gene lungi ca spicele de orz.
Ea strânge cu privirea snopii de senin ai cerului
şi cântă.
Eu zac în umbra unor maci,
fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi
şi fără-ndemnuri, numai trup
şi numai lut.
Ea cântă
şi eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.
Ici-colo roşii stropi de mac
şi-n lan
o fată
cu gene lungi ca spicele de orz.
Ea strânge cu privirea snopii de senin ai cerului
şi cântă.
Eu zac în umbra unor maci,
fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi
şi fără-ndemnuri, numai trup
şi numai lut.
Ea cântă
şi eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.
CÂNTEC ÎN DOI
Şi vine toamna iar’
ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustăm
cu miere-amestecat veninul.
ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustăm
cu miere-amestecat veninul.
Doi suntem gata s-ajutăm
brânduşile ardorii
să înflorească iar în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.
brânduşile ardorii
să înflorească iar în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.
Doi suntem, când cu umbra lor
ne împresoară-n lume norii.
Ce gânduri are soarele cu noi –
nu ştim, dar suntem doi.
ne împresoară-n lume norii.
Ce gânduri are soarele cu noi –
nu ştim, dar suntem doi.
EVA
Când şarpele întinse Evei mărul, îi vorbi
c-un glas ce răsuna
de printre frunze ca un clopoţel de argint.
Dar s-a întâmplat că-i mai şopti apoi
şi ceva la ureche
încet, nespus de-ncet,
ceva ce nu se spune în scripturi.
Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume,
cu toate că a ascultat şi el.
Şi Eva n-a voit să-i spună nici lui
c-un glas ce răsuna
de printre frunze ca un clopoţel de argint.
Dar s-a întâmplat că-i mai şopti apoi
şi ceva la ureche
încet, nespus de-ncet,
ceva ce nu se spune în scripturi.
Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume,
cu toate că a ascultat şi el.
Şi Eva n-a voit să-i spună nici lui
Adam.
De-atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taină
şi-şi mişcă geana parc-ar zice
că ea ştie ceva,
ce noi nu ştim,
ce nimenea nu ştie,
nici Dumnezeu chiar.
CATRENELE FETEI FRUMOASE
I
Deoarece soarele nu poate să apună
făr’ de a-şi întoarce privirea după fecioarele
cetăţii, mă-ntreb:
de ce-aş fi altfel decât soarele?
II
O fată frumoasă e
O fereastră deschisă spre paradis.
Mai verosimil decât adevărul
e câteodată un vis.
III
O fată frumoasă e
lutul ce-şi umple tiparele,
desăvârşindu-se pe-o treaptă
unde poveştile asteaptă.
IV
Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.
V
O fată frumoasă e
a traiului cerişte,
cerul cerului,
podoabă inelului.
VI
Frumuseţe din frumseţe te-ai ivit
întruchipată fără veste,
cum “într-o mie şi una de nopţi“
povestea naşte din poveste.
VII
O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna ţărâna şi drumul.
VIII
O fată frumoasă e
mirajul din zarişte,
aurul graiului,
lacrima raiului.
IX
O fată frumoasă e
cum ne-o arată soarele:
pe cale veche o minune nouă,
curcubeul ce sare din rouă.
X
Tu, fată frumoasă, vei rămânea
tărâmului nostru o prelungire
de vis, iar printre legende
singura adevărată amintire.
Deoarece soarele nu poate să apună
făr’ de a-şi întoarce privirea după fecioarele
cetăţii, mă-ntreb:
de ce-aş fi altfel decât soarele?
II
O fată frumoasă e
O fereastră deschisă spre paradis.
Mai verosimil decât adevărul
e câteodată un vis.
III
O fată frumoasă e
lutul ce-şi umple tiparele,
desăvârşindu-se pe-o treaptă
unde poveştile asteaptă.
IV
Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.
V
O fată frumoasă e
a traiului cerişte,
cerul cerului,
podoabă inelului.
VI
Frumuseţe din frumseţe te-ai ivit
întruchipată fără veste,
cum “într-o mie şi una de nopţi“
povestea naşte din poveste.
VII
O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna ţărâna şi drumul.
VIII
O fată frumoasă e
mirajul din zarişte,
aurul graiului,
lacrima raiului.
IX
O fată frumoasă e
cum ne-o arată soarele:
pe cale veche o minune nouă,
curcubeul ce sare din rouă.
X
Tu, fată frumoasă, vei rămânea
tărâmului nostru o prelungire
de vis, iar printre legende
singura adevărată amintire.
